De câte ori pământul îngrășăt ca un înecat sau numai îngrețoșat de moarte
nu mai știu ne-am confesat într-o seară dar era atât de târziu
că numai lumânărarul mai ținea cont de câte mucuri avea
de câte ori pământul îmi geme vreo chemare
lingându-mi gleznele implorându-mă
îi răspund într-un chiot
“!marș câine”

De câte ori linia plină cu stâlpi dați cu ulei ars banală ca o curvă care se desface fără să-i ceri
nu cred c-aș mai găsi-o ne-am ținut de mână demult în copilărie
că numai lumânărarul ținea cont de câte ori ne-a botezat
de câte ori linia îmi strigă numele “!ghebu, ghebu”
bătând în roțile mașinii de poștă
îi răspund în tăcere
“!ia(r)tă-mă”