În seara ce se umple, aspră și pustie
Nimica nu mai este, nimeni nu ne mai știe
Iar ploaia ce străpunge încețoșare-albastră
Când îmi întinde mâna și-o frânge de fereastră.

Grelele broderii de nouri se adună
Se-apleacă și se scurg în ploaie și furtună
Ce copleșita lume o-ncarcă și-o inundă
Lăsând o cochilie golită și imundă.

Pământul își scufundă natura în șuvoaie
Iar fulgerul lumină o lume care moare
Rafale ce se țes ca-ntr-un imens război
Asupra-ne se-ntind, ca să ne ude, moi.

Și stropii reci ce zburdă, ca zburătoare rouă
Þâșnesc către pământ să-l ude și să-l plouă
Iar aerul din jur miroase a pucioasă
Cerul respiră greu în atmosfera groasă.