Coridoare stranii ale memoriei și ale spaimei,
Sute de coridoare tot mai lungi, tot mai îndepărtate
Undele de lumină care se văd ce sunt, traiectorii de raze?
Sau fosforescența oaselor unor morți?
Poate că am traversat de la un capăt la altul orașul,
Poate că am trecut pe sub mare,
Poate că m-am întors în timp și nu mai știu unde sunt.
Ești singur, îmi spune o voce, ești singur,
Pe coridoarele reci ale memoriei și ale spaimei
Nimeni nu te aude, nimeni nu te cunoaște, nimeni nu-și amintește,
Nimeni nu are nevoie de tine. Ești singur, mereu singur,
Ai trăit singur și vei muri singur, fără să lași vreun semn pe Pământ.
Doamne! îmi spun, de ce m-am mai născut?
Dacă nimeni nu mă aude, nimeni nu mă cunoaște, nimeni nu mă iubește,
Nimeni n-a auzit vreodată de mine.
De ce m-ai părăsit, Doamne, pe coridoarele reci ale memoriei și ale spaimei?
Să caut razele de lumină, când ele sunt doar oasele unor morți ?
Cred că am trecut pe sub mare,
Cred că aparțin unei civilizații antedeluviene,
Pentru că acest coridor se continuă cu alt coridor,
Pentru că lângă acest coridor sunt alte sute de coridoare, dedesubt și deasupra
Săpate în fiecare dintre oamenii care cred că sunt singuri, mereu singuri...
Lumina care se vede nu e capătul tunelului, ci doar fosforescența oasele unor morți.