iată o clipă mică-mică dar foarte ascuțită, te poți înțepa și, cel mai rău, este că poate să-ți intre pe sub piele cu indecență microscopică și să se miște în voie, cu indiscreția unei iscoade, fără să bănuiești ce ți se întâmplă, până atinge organele vitale. inima. sau creierul. sau orice altceva. și, uite-așa, devine un element periculos. un intrus minuscul care trăiește în tine, un parazit care se înmulțește fulgerător până dai în ea, în fericire, un nou sindrom al mileniului. primele simptome se și arată. febra și euforia, ca yin și yang-ul. mișcările browniene ale fericirii fac din tine pacientul căruia îi vine perfect. a muri. să mori din fericire pare senzațional, mai nebunesc decât să trăiești o moarte cu sânge rece. și te încingi, tremuri, gemi, bâigui, te agiți pe toate părțile, te ridici și gesticulezi, dirijoral, doar pentru a cădea înapoi în moalele pernei, pentru a nu ști când și dacă toate acestea vor înceta. intri într-o stare extatică, exact ca în urma unei înțepături infime, dar puternice pe care nu mai reușești să o controlezi, iar atunci simți nevoia și faci orice ca să te mai înțepi o dată.
sunt pe moarte, îmi spun medicii. în urma analizei unui fragment afectat, nu-mi mai dau zile. prea multe. cât de puține or fi, eu vreau să le trăiesc. așa. cu boala asta. ei nici nu au idee despre ce fel de boală este vorba. nu au reușit nici măcar să localizeze tulpina. se pare că nu există remediu. eu zac, în continuare, în fericire.
și ce frumoase sunt aceste clipe de octombrie. dar ceea ce nu știi, încă, este că se iau.

(10 oct. 2011)