Mă rece pătrunde un vânt între oase.
Mă taie în carne, adânc, fără milă.
Din sânge veninul îmi scoate, cu silă
Și unge alene tăișul de coase.

Se-albastră întunecă ziua-n mirarea
Copacilor nuzi, ce înjură cu sete
De frunze nebune, că-s moarte de bete
Și-n maldăr de ele se-ngalbenă zarea.

Doi munți de-ncrețire se ceartă pe-o cheie,
A timpului urmă în piatră lăsată.
Din soarele-n roșu, a gură mușcată,
Se scutură-n lume o toamnă-femeie.


11 octombrie 2011