Deși știi bine despre risipire
de timp,
despre amăgire,
crezând cuvintele din file
de cărți,
multe citite,
sau trăite...
nu poți să-nvingi
-cu nicio-mpotrivire-
treceri de multe zile
pierdute,
dând vina pe sorți...
ce-n timp ai vrea să stingi.

Ce scumpe știi că sunt
minutele
în scurgere definitivă
și te-ncânți
privindu-te-n oglindă,
tot crezând
că ești același,
-nevăzând trecutele
și dimpotrivă-
ca un vânt
viața-ți se perindă
într-un scufund,
înconjurat de-ai tăi,
la fel de lași
și tu te lași, te lași...

Cu câtă ușurință,
prin program
se pare,
suntem abili să ne mințim
făcându-ne din neputință
impresia că nu-i nimic,
nu ne-am schimbat c-un gram,
că nu îmbătrânim,
suntem aceeași ființă...

Dar nu -din întâmplare-
până la ziua de-un declic;
când frumusețea-i dusă,
nimeni nu te-ascultă,
nu te caută
sau te evită
sau devii o sursă
de pagubă...
sau nedorită,
sau prea multă...

Este malignul
presimțit
de care-ai frică
și-l ascunzi
-chiar dacă îl refuzi
nepregătit-
și-i zici ”destinul”,
ce nu te mai implică,
ești la asfințit...

Oh, ce păcat
de cum te-ai păcălit
să îți porți singur pică,
n-ai realizat
că trecerea-ți prin spațiul lumii nu t-explică,
-de timpul nu ți-ai luat,
și știi oricum că-i infinit-
să fi ieșit din raftu-ți prăfuit,
să te fi etalat!?!...
16.02.2011