a plecat tare demult baba ioana
cea care m-a moșit și mă scăpa de deochi
sărmana n-a apucat să se vadă mireasă
mă primea mereu cu sorcova și plugușorul
și îmi dădea din șorțu-i negru nuci și poame
s-a dus fuior de fum prin sticla de la lampă
horindu-și nuneasca pe tânguiri de clopot
se terminase gazul și nu mai era destul fitil
prea-i era urât de-atâta amar singură-n casă
în șirul monoton de zile și nopți reci de așteptare
își țesuse pe chip toată ața de pe mosor
torsese caierul până la capăt și se frânsese fusul

au înegrit de atunci sărbătorile în calendar
nu mai e nimeni la portiță în seara de colind
atâtea ploi i-au spălat descântecele
că umblă acum goale din gură-n gură pe uliță
stafii neștiute amintirile gem în așternutul
topit de dorul de fată al atâtor neîmplinite iubiri
i s-au uscat privirile pe geamul odăiței
poate lacrimile ei azi coajă în zarzărul trăznit
așteaptă să mai aprindă vreascurile speranței
rămase-n vatră pentru noaptea vreunei învieri

parcă a trecut printre noi așa ca o părere
sărmana-i casă în locul ei se ține să nu cadă
numai de mila icoanei îmbătrânite în cuiul ruginit
și-atâtea vise albe nu mai încap în ciobul de oglindă
fără căldura ei a înghețat mușcata în fereastră
cădelnițează vântul prin podul prăbușit
pustiul mușcă-n temelie s-au coșcovit pereții
ca un blestem uitarea bântuie prin fiecare colț
pe prispă în ulcică nu mai fumegă demult tămâia
cu care-și pomenea cele mai vii dorinți… și morții

da da a plecat… a plecat de pe aici baba ioana
copiii ce-i trec azi pe la poartă nu-i mai știu numele
s-a dus… s-a dus să fie lut în cărămida altei case