deveneam tăcut
în fiecare noapte mă speriam de mine însumi
cum pierderea învățăturilor cu spiritul
o cântărire de sine
cu un ochi mai sus decât celălalt
aprindeam lumina
imaginea mă căuta atârnat de perete
mâncând cenușa arderii mâinilor
trăgeam cu urechea în fața bisericii tale
pictată
acoperită cu zăpadă cenușie
invocam chipul incert
în stare de orice gest de putere
căutând în urmă răceala spațiului
dintre două lumi
clipa doar îndepărtare
revelație alergând pe străzi bătute de furtună
îmi luam o bucată drept călăuză
prin iarba înaltă o femeie bătrână arăta altfel