l-am cunoscut pe cel cu trupul încorsetat de lacăte

pe când studiam moartea unei frunze

la capăt de stradă

își transforma brațele în balustrade

pentru oamenii care urcau treptele lumii clătinându-se din rădăcini

trupul îi era o cușcă greutatea lor

nu-i scădea din singurătate.

cei mulți se agățau de el copiii îi scrijeleau pe piele

urme de răni și sub cearcăne lacrimi

ciudatul trebuia să fie cumva mai uman decât ei.


am urcat și eu sărind câte două trepte

aproape am călcat pe orgoliul cuiva

îl așternuse pe jos eșarfă și cerșea mimând orbirea

hei ce vor de la tine făptură

și de ce ai căzut în genunchi

dacă te deschid văd toate răspunsurile

ei de ce au încetat să se întrebe și doar trag ca de-un obiect

cumpărat din talcioc


uite-i Doamne

cum aruncă rugi către tine

în formă de pietre.