Era o vreme când tu mă strângeai în brațe,
iar eu mă ascundeam în acea îmbrățișare
ca o mică porumbiță printre ramurile stejarului.
Foarte rar îmi dădeai de înțeles că vrei să stai singur,
iar atunci mi-o spuneai printr-un sărut indelugat,
sau printr-un zâmbet dulce,admirabil.
Mâna mea îți era cărare spre suflet,
și câteodată îți era și călăuză în întunericul din noapte.
Alergam că doi nebuni prin iarbă,
și tu te bucurai de fiecare rază de Soare,
pentru că erau momente în care
nu mă puteai distinge de ele.
Doamne, ce suavă era atingerea ta pe păru-mi cârlionțat
și ce Sfântă îți era privirea căpruie.
Acum, din păcate, tu nu mai ești aici,
și mă doare neprezența ta,
la fel de mult precum mă doare
lipsa dragostei în vară.
Ție nu ți-e dor?