Cândva, am fost și eu un fel de muză
Am inspirat pe cineva în gând
I-am penetrat singurătatea, când
Am venerat-o. Nu am nici scuză!

Nu s-a dezis de mine niciodată
Mereu mă onora cu un sonet
Mă săruta pe inimă, discret
Eu exultam de fiecare dată

Nu-mi ispiti, poeta mea, destinul
Nu-i pregătit să îndure un holocaust
Decât furtuna, eu cultiv seninul

Între absintul verde și cucută
Iubirea care-l ispitea pe Faust
Rămâne veșnica necunoscută