Mă uit la mine ca la televizor
alb-negru
văd cum îmi trec oameni prin viață,
cum pleacă din mine fără priviri înapoi.
Așa, dragilor, grăbiți-vă,
cărați-vă până la capătul lumii!
Unde mama zmeilor vă duceți cu toții
și cât de departe de inima-aceasta credeți c-o s-ajungeți?

Aveți grijă să nu vă uitați pălăria,
mănușile, năravurile, umbrela...
și neapărat puneți-vă două fulare la gât!
Înfofoliților!
Înzorzonaților!
Dacă tot plecați, plecați mai repede, mai credibil, mai... ireversibil!
Rupeți mai hotărât cu cleștele înroșit
ceea ce vi se cuvine,
luați-vă colțul vostru de inimă!
Închideți poarta!
Trântiți-o tare, cu zgomot, cu aplomb.
Dacă tot plecați, faceți-o măcar temeinic și definitiv,
nu-mi lăsați regrete siropoase, doruri, promisiuni
de revedere la sfântu-așteaptă,
luați-vă mărunțișul de viață prin buzunare și duceți-vă învârtindu-vă!

Ce-aveți? De ce șovăiți?
Hai mai repede, e ora stingerii
sentimentelor second-hand!
Cine are nevoie de jumătățile voastre de iubire,
de jumătățile voastre de trădare?
Valea, când zic!

Eu mai rămân în acest noiembrie incomod
să vă număr pașii apăsați pe inimă.
Să nu-mi scrieți!
Toate cuvintele omenirii nu fac nici cât
o singură plecare...