uneori ca să fie lumină eram nevoiți să desenăm stâlpi electrici
mănunchiuri de luciri în iarbă

eu îmi amintesc că am desenat cândva
pe întuneric un drum printr-un corn
până la tine
și știu că nimeni nu s-a mai întors

îmi amintesc de scârțâitul și lătratul atâtor lucruri
despre care nu am scos o vorbă
despre liniștea unor oameni dispăruți
pe undeva
pe drum

îmi amintesc că totul era viu
întins și nedespărțit
ca un pod
ca un bine necesar

amintirile astea din care am construit cu timpul împărății
și o grămăjoară de frunze
m-am obișnuit cum m-am obișnuit cu lumina zilei

cu o tăcere zimțată
de care se lovesc atâtea lucruri reale

într-un târziu se ivesc mori de vânt
sosesc și cavalerii
se face lumină