te-am respirat adânc. aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm de trupuri și absolut goi
ca niște umbre fierbinți să facem dragoste direct cu sufletele
să ne jucăm de-a orice.
în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila
și noi
am fi râs de ea
pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit
dacă nu există un început.
teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam
într-un mod straniu
din foștii noștri plămâni fumegând
din fostele noastre trupuri îmbrățișate

aș fi vrut să rămâi cumva
ca din întâmplare
abia dacă să ne dăm seama de asta
ci doar să ne întindem foarte mult la povești
ca două babe în fața porții.
noi am fi avut șansa să ne asigurăm ieșirea
undeva în culisele lumii
am fi putut să ne spunem adio de o mie de ori
tu mă puteai înjughia de două ori pe seară
și eu
să chicotesc puțin înainte să mor
tu să te sperii de fiecare dată că pumnalul a fost real
și moartea reală.

am fi putut să ne înțelegem prin semne
atingerile ar fi fost inventate
dar nimic fals nu se poate strecura în limbajul ăsta
al lunii prin care noi comunicăm neîntrerupt
despre care se crede că e o limbă moartă ca sumeriana
dar nu e decât limba argintie a insomniilor noastre.