Aflai că-i ziua ei și, implicit,
Mi-am zis: depune și tu străduință
Ca, pentru-aceea ce te-a zămislit,
Măcar o zi să uiți de suferință!

Azi nu ai dreptul nici să te gândești
La teancul de facturi din noptieră
Sau să te-ndurerezi, simțind că ești
Un nimeni într-o nație șomeră.

Copiiilor, azi nici să le permiți
Să spună că li-i frig, urât sau foame,
Ca, toți cei ce la lux sunt osândiți,
Să poată face-abstracție de drame.

Măcar o zi să nu mai deranjezi
Augustele structuri conducătoare,
Ci e mai indicat să te-aranjezi,
Să ieși puțin cu țara la plimbare.

Ia uite, chiar e logic! am gândit,
De ce să nu profit de-acest temei?
Să ies pe stradă și să fiu servit
Cu-n mic și-o bere, că-s pe banii mei!

Am luat mobilul și-am sunat grăbit,
Dar îmi răspunse numai ocupat,
Că, pe rețeaua ei, am auzit,
Impulsul, doar grecește-i acceptat.

Am mers la ea (că-i știu adresa bine)
Hai, zic, s-o iau mai pe nepusă-masă!
Și-aflai, puțin mirat, de la vecine
Că țara e plecată de acasă.

O întrebai pe sora de la Est,
Dar nici aceea nu m-a lămurit.
Se întâlnesc cam rar, și doar pe șest,
Că stă mai mult cu socrii,-n Răsărit.

Abia un polițist șomerizat
(Fusese dat afară că-i cinstit)
Mi-a spus că a zărit-o la palat,
C-au luat-o șefii iar la jumulit.

Am așteptat opt ore la ieșire.
Atâta e programul la palat
(Mă rog, pentru lachei și-a lor oștire;
Pentru popor, e-un pic mai lăbărțat)

Spre ziuă a ieșit, cam aruncată
Printr-un perete gros de cărămizi,
De niște măgădăi cu fruntea lată
Și cu gândire de hemoroizi.

-Iu ar ochei? am întrebat ușor
Și-am ridicat-o din noroi, cu milă;
-Nu am nimic... s-au supărat 'mnealor,
Că-l întrebai de flotă pe Rânjilă

-Păi bine, fato, ce te-a apucat
Să intri solo printre secături?
Nu ar fi fost cumva mai indicat
Să îi înjuri cu-n milion de guri?

-Aș vrea să nu fii, astăzi, bădăran;
Insultele te rog să le eviți.
Am zis să îi cinstesc o zi din an,
Că-n celelalte prea nu sunt cinstiți.

Hai să ne dregem undeva, mai bine,
Și să uităm, un timp, de lumea-ntreagă,
Că mi-este silă să trăiesc în mine,
Sau să mă oglindesc în Marea Neagră!

Luarăm bere într-o berărie,
Vorbind de toate cele mai de soi,
Iar la sfârșit, să vezi ce bucurie:
Nici eu, nici ea, n-aveam un ban la noi!

Patronul, bun român, sări cu parul.
-Îi zic: stai! dânsa,-i mama tuturor!
Din sângele și truda ei ai barul,
Așa că las-o naibii mai ușor!

- Ce tot vorbești amice, te-ai tâmpit?
D-aicea am io baru', ești cretin?
Ba, imediat plătiți ce-i de plătit!
(Că io lucrez cu capital străin).

Și, cum n-aveam lăscaie-n buzunar,
Creștinul a chemat rapid curcanii,
Și ne-au închis în vastul lor hambar,
Să ne plătim prin suferință banii.

Eu, trist, mă frământam pe canapea,
Că o să-mi treacă asta-n cazier,
Și o-ntrebai puțin timid pe ea:
-Mi-o afecta statutul de șomer?

S-a ridicat din locu-i, maiestuoasă,
Privindu-mă cu mila-i suverană;
Era, sub răni, atâta de frumoasă!
Și îmi grăi dintr-un adânc de rană:

-De ce ți-am dat din trupul meu lumina
Ce-o risipești în lupte iluzorii?
Mai bine taci, deși-i mai mare vina:
Tăcerea validează trădătorii!

Tu trebuia să fii, azi, printre lideri,
De ce jelești ca lașul între lași?
De douăzeci de ani tot sunteți liberi
Să duceți viața asta de ocnași!

M-ați terminat strigând cu frenezie
În timp ce mor: "Trăiască România!"
Că nu mai știu de sunt în pușcărie,
Sau de nu sunt eu însămi pușcăria!

Cât timp o să vă bateți joc de mine
Tot afirmând de zor că mă iubiți,
Vânzându-mă hienelor străine
Și logodindu-mă cu decrepiți?

Cât timp vă mai mințiți cu nerozie
Că stăpâniți un loc și-aveți o țară,
Când pruncii sug la sân pe datorie,
Și-mi pier copiii risipiți pe-afară?!

Vă dau din trupul meu și grâu și aur,
Cât să hrăniți planeta șapte ani!
Voi cumpărați, cu-o parte din tezaur,
Un pumn de pufuleți americani.

Îmi vine uneori să mă scufund,
Să scap de imbecili și derbedei;
Dar nu mă-ndur, eu vă iubesc profund!
Așa cum sunteți, proști, sunteți ai mei.

***

Și v-aș mai spune, Doamne, câte-n stele,
De jale și dureri și viață grea!
Că multe am vorbit de toate cele
Stând singur în arest cu țara mea.

Fac un apel doar, către națiune:
-Iubirea ta, cât vârful Everest,
Nu vrei să o depui cauțiune
Ca să ne scoți, o clipă, din arest?