S-a trezit așa deodată,
agățat pe-o măndră fată...
Pe rochița-i înflorată
sta cusut cu ață albă.
Era mic strălucitor
și-uneori avea umor.
Căci ieșea din cheutoare
lâsându-l pe mândrul soare,
sânul drept să îl alinte,
scotea fata din sărite.
Tare mult se bucura,
simțindu-i și inima,
ce vibra, și chiar dansa
când feciorul o privea.
Mult de tot s-a înșelat,
crezând că acel băiat,
pe el sigur îl admiră,
fiincă ochii i se-opriră,
drept pe a lui străluciri
ce-i dădeau multe trăiri.
Mă rog... s-a cam ofuscat
când s-a văzut descheiat,
ignorat ș-abandonat...
A plâns el și a oftat
și Domnului s-a rugat
ca să facă o minune,
alte lucruri mult mai bune...
Să îl mute undeva,
unde el ar mai putea
să se simtă din nou bine
nefiind un orișicine...
Domnul ... timpul a trimis
și așa precum în vis,
rochița cea înflorată
mai că s-a schimbat îndată,
într-o zdrență oarecare...
și-n această întâmplare,
hazul...mi se pare moare.
Acum năsturelulu nost’
plângea-ntruna ca un prost
fiincă lui i se părea
că-i urât și rost n-avea.
Până ce-ntr-o bună zi,
gospodina îl găsi...
Îl tăie cu forfecuța
și îl puse ea fuguța
într-o cutie mai mare
lăsându-l în așteptare.
Întuneric se făcu...
când capacul greu căzu.
„Gata! Acum am murit”
și-a spus el cu glas spășit.
„Ce spui tu acolo oare?”
Auzii o întrebare...
„Tu ești mort? Bre! Fugi de-aici ...
În viață să nu abdici.
Te vedem... ai găurele
și-ncă strălucești măi vere!
Așteaptă, nu te grăbi
și-ai să vezi că bine-o fi!
Uite eu am fost soldat
chiar și pe front am luptat...
apoi fiind de bon ton
am fost prins de un palton..."
Spuse unul de metal
cu un glas mai ancestral.
"Eu am fost pe-o păpușică"
spuse-o mică năsturică.
"Eram ochișori zglobi
cum în lume nu-i găsi...
Apoi gospodina naostră
m-a pus la păstrat în casă.
Până ce mi-a venit rândul
și-am ornat apoi cu gândul
pledul pentru un micuț
mititel și jucăuș.
Însă iute a crescut
băiat mare s-a făcut.
Acum am rămas s-aștept
dar ți-o spun așa pe drept,
că nimic nu e pierdut
și e demn de reținut:
Dacă ști că poți și vrei,
se rezolvă , un, doi, trei"
"Ai dreptate, ai dreptate"
strigară alte surate.
De fapt nasturi mari și mici
cu sclipici și diferiți
toți așa pe rând oftând
povestiră cu avânt
despre ce a fost odată
mirați fiind de a lor soartă.
Până ce-ntr-o bună zi,
un cutremur îi lovi.
Apoi se făcu lumină
albă frumoasă divină...
Fiindcă gospodina noastră
făcâd de toate prin casă,
a cusut iar o rochiță
înflorată... de fetiță.
Și fiindu-i drag de el
l-a luat pe năsturel
și l-a pus la loc de cinste
acolo unde-i fierbinte.
Drept în fața inimioarei
să-i dea noroc domnișoarei,
cum și ei cândva i-a dat
când era de măritat.

MORALA:

Dacă poți în viața ta
Străluciri a etala,
Nu fi trist când ai picat
Ca un nastur argintat.
Fiincă-ți vine rândul iar,
să-ți faci rostul cu mult har.
Ai răbdare și așteaptă
Să se-nvârt-a vieții roată.