la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătorești prin tufișuri. mârâie nervos. el simte carne de om, își desface ghearele și, deodată, saltă spre mine. toată natura se prăbușește, se amestecă, se suprapune, se descompune. punctele cardinale își pierd locul, păsările pleacă, nu vin, oamenii dispar în propriile înnorări. aerul se contorsionează. turbionar, lucrurile se îmbrățișează, se frâng unele în celelalte, se contopesc, se preschimbă. sacrul devine profan, mirenescul, divin. generozitatea se topește în meschinărie. raiul piere în iad. pământul pare un cap de punkist în care ideile au luat-o razna iar chitara din mâinile ca niște rădăcini de neam se lasă pe acorduri dezordonate, scurte, zdrobitoare.
mă apucă de picioare, cu labele. urcă pe coapse, dezlănțuindu-se. țipătul unei zburătoare îmi iese din gât, mă îngălbenesc de sezon. centrifugal, gândurile mi se împrăștie către oameni și trec în starea de sălbăticie.
muzica vine de undeva și mă traversează magnetic, de aceea atrag toate lucrurile, până și animalul acesta mă vede în culori stranii, nu mușcă, nu mă doboară. dimpotrivă, ceva îl îndepărtează, se tot duce pe alee, purtat de instincte. și salivează. totul devine umed. rece. sinistru.
la capătul celălalt, un cal cu șaua de cer își răsfiră coama, apropiindu-se în galop. în urma lui, totul se prinde în alb. chiar și viața.
eu, între anotimpuri...

(26 dec. 2011)