Nebunii mei au scăpat din sfori.
Urlau pustiul ca lupii flămânzi
Și rodeau foamea între dinții tociți
În durerea firii ce se izbea de zid.

Cereau libertatea ca pe-o izbăvire
Din anestezia gândului sub reguli
Ce pretindeau normalitatea într-o lume
Anormal de lucid robotizată.

Și ei nu se temeau de cădere.
Pământul lor se învărtea invers,
Cerul era jos, iubirea nu se rătăcea
Iar timpul sta în loc buimăcit.

Acum aleargă cu încheieturile rănite.
Să se mai îndoaie le este greu.
O vreme vor urma drumul drept
Ca un somn în iluzia normalului.

Și totuși nu-i vor crede ușor
Pe acei ce spun că ei sunt bolnavi
Și că roata integrată e sănătoasă
Când totul moare. Ei sunt de semn opus.

Dar sentința e dată de mine.
I-am condamnat la tăcere
Până când vor învăța să vorbească
Necuvintele viselor întoarse.