Mai știi ce frumos ne iubeam
Când cerul și cu un copac
Se țineau de mână
Și din zâmbetele lor șchioape
S-a născut un soare roz?

Mai dormi atât de ușor?
Ca atunci când luna
Își urzea povestea încetișor
Pe acorduri de piramidă
Cu baza - sufletul meu golit în tine
Și vârful spre ochiul tău întors
Privindu-și vascularizația
Cu uimirea unui măr
În care zac generații de pomi
Ascunse de soare
Cum ascundeam și noi timpul
În cochilii de melci
Sperând cu glasul mut
Că mâine vom fi tot doi?

Te mai visez oare tot pe tine?
Sau e doar un nor
Ce și-a făcut culcuș
Printre teama mea și un vis strâmb,
Da, visul acela cu parfum de iarnă
Din care, într-o dimineață,
Te-ai ridicat – ecou frânt
Și ți-ai pus un sacou roșu
Să-ți ascundă vidul ce-ți curgea râuri
Din pașii tot mai repezi?

Și ai tot mers sau te-ai oprit?
Am uitat să dau pagina
Și ecuații îmi sunt lacrimile
Plâng sau e doar nețărmurirea
Condensată de gheața pe care alunecam
Copii naivi, jucându-ne de-a oamenii mari?

Am fost aievea, mă simțeai?
Sau m-ai decupat dintr-o carte de povești
În care „unde ești?”
Se repeta obsesiv?
Sau sunt doar valul ce-ți mângâia țărmul
În nopțile cu stele
Și aerul atât de rece
Te făcea să-ți iei și-o pătură
Să-ți învelești amintirile în ea
Ca să nu cadă cioburi, cioburi
Tot acel timp de pe fruntea-ți ostenită
Și-apoi să trebuiască
Să trăiești în două sensuri?

Am fost noi doi aievea
Sau doar întrebările nespuse?