În nemurirea strămoșului nostru biblic locuiam, cândva, cu toții. Nu ne știam, însă, pentru că nu exista iubirea... Pe pământ cantitatea de iubire e mereu constantă, adică echivalentul mușcăturii de măr a lui Adam. Dacă universul nu este altceva decât fructul biblic noi, omenirea, doar atât reprezentăm… o mușcătură!
Fiecare ne naștem, mai bun ori mai rău, în funcție de cât de mult s-au iubit părinții noștri. Identitatea oricăruia dintre noi nu este decât cantitatea de iubire în momentul conceperii.
Iubirea ne e nostalgia mușcăturii după întreg, pentru că viața nu este altceva decât mărul. Părinții noștri tânjesc după împreunare și, din nostalgia dorului de măr, apărem noi.
Noi, oamenii, nu suntem decât niște biete ulcele de lut, mai goale ori mai pline, cu iubire. Traiul acesta pământean ne este o continuă beție. Fiecare ulcea încercăm să ne umplem din iubirea altora. Uneori nu reușim, alteori mai dăm și pe-afară…
Beția asta ne face viața o uriașă crâșmă unde, fără să știm și să ne știm, ne întâlnim să ne ciocnim ulcelele. Dăm noroc unii cu alții, dar norocoși sunt numai aceia care nu se sparg. Luăm din ulcelele prea pline și picurăm în alea mai goale. Și așa, ulcică lângă ulcică, ne împrietenim și iubim ori urâm.
Trăim în această continuă mahmureală până într-o vară sau toamnă, când ne trezim însetați și descoperim că ni s-a terminat iubirea. Ne apucă așa un fel de arșiță pe care nu mai avem cu ce să o stingem… Și de atâta însetare nici nu băgăm de seamă că ne crapă, un pic câte un pic, ulceaua.
Deci luați aminte! Din iubire venim și fără iubire murim! Ba nu murim… doar ne facem iarași pulbere, adică adam. Să putem să redevenim...măr.