De atâta ger alunec pe drumul alb,
stelele-mi citesc în gânduri dezamăgirea,
aripi de fluturi îmi foșnesc în urechi.
Cineva rotește orele pe cadranul lunii,
schimbă caii la vămile care mă trec
prin tunelul de vată al iernii.
Pe aici n-a trecut picior de om
fără ca vântul să-i șteargă urmele.

Mă îndeamnă pomii argintați de chiciură
să rostesc tot ce n-m gândit până acum.
Atât de singur sub povara anotimpurilor,
trebuie să-mi port anii după mine pe înserate.
Oprește-mă la râul de sub cetățuie!
Unde n-am mai fost de când cu lupii albi,
tu erai tânără și nu ne cunoșteam.