După ce mi-am băut cafeaua, cu ceașca goală în față mă foloseam de cuvinte pentru a-mi deschide larg imaginația.
Degetele lungi și tremurătoare ale imaginației mele aproape că depășeau granițele camerei în care mă aflam.
La o distanță mică deasupra capului meu simțeam o nouă lume, o lume a cadavrelor din hârtie șifonată.
În mijlocul lor o ușă de termopan cu mânerul stricat; pe acolo ieșea sufletul poeziilor mele pe care le-am scris.
Mestecam cu lingurița în zațul din ceașca goală de cafea și mă scuzam pe mine însumi de densitatea cadavrelor de hârtie pe metru pătrat din imaginația mea.
Toate cadavrele de hârtie mi-au surâs pentru că m-au recunoscut și s-au parcat rând pe rând în camera mea, lângă laptop.
Încercam să le cer ajutor pentru viața traumatizată cu care mă confrunt.
Primul cadavru de hârtie căruia îi ceream ajutor părea ocupat.
Cel de al doilea cadavru de hârtie nu vroia să se amestece.
Cel de al treilea cadavru de hârtie părea să nu fie capabil să îmi rezolve solicitarea mea de ajutor.
Cel de al patrulea cadavru de hârtie mă trimitea la altul.
Cel de al cincilea mi-a spus că nu poate să îmi dea ajutorul pe care i-l cer dar că mă poate ajuta cu altceva.
Exact când eram pe punctul de a le nu le mai cere
cadavrelor de hârtie ajutor, cel de al șaselea cadavru de hârtie mi-a spus că poate să facă orice pentru mine.
Dintr-o dată camera imaginației mele s-a fisurat și m-am întrebat dacă asta a fost tot.