Ce-a fost viața-mi, oare? Un sacrificiu sterp
Cu nobile dorințe, dar pasul tot inert.
În duh, cu idealul atât de ne-nțeles,
În calea mea tăcută, doar lacrimi am cules.
Din pricina durerii pe care-n piept o port
Împraştii între oameni o umbră, ca de mort.
Privesc cu toți viața-mi, ca pe-un abstract tablou
Şi soarta mea ciudată le pare un cavou.
Prin anii lungi şi veştezi le-am auzit întruna
În foi de aur prinsă, barbaților minciuna
Cu pofta efemeră au vrut să mă ucidă,
Să-mi ducă-n hăuri arse viața mea aridă.
Şi mi-am purtat în zbateri iubirea jefuită
În renunțări amare, de cuie reci călită.
Când ei mă vor, din inimi, chiar singură m-alung
Ca-n mări de suferință, în jug să nu-i afund.
Şi-atunci când o iubire aştept să-mi scrie fila
Din pricina durerii, trezesc în ei doar mila.
În van tânjesc prin anii ce pleacă în neştire,
Vreodată ca umanul să lupte pentru mine.
Şi din uman, vreodată, cu har să se desprindă
Iubire care poate profund să mă cuprindă…

Cât har că Tu, Isuse, tot timpul izbuteşti,
Când vezi aşa mizerii, profund să mă iubeşti;
Când vezi în mine faptă şi spirit nestatornic
Să-mi ierți mereu tot pasul ce Ţie Ţi-e datornic;
În noaptea mea cu patimi, Tu cerul să-mi areți
Când eu mai fug de Tine, să stai şi să m-aştepți…
Cât har că Tu, statornic, mă înțelegi tot timpul
Şi nu mi-e şi în Tine limbaj străin cuvantul.
Când iți ofer doar spelbă iubire incompletă,
Să mă iubeşti statornic, cu dragoste perfecta...
Pândesc, cu lacrimi grele, iubirea să-Ţi aud
Deschide-Ţi, blând, aripa, în Tine să m-ascund.