Pereții camerelor vechi și zgâriați absorb certurile și bătăile sufletelor revoltate prinse de paginile unei povești
Loviturile tatălui sunt tot mai grele,indiferența mamei este la fel de rece servite cu ironie cum ar fi să iubești,
Cu hainele rupte și desculță este trimisă pe strada înghețată de iarna promisă a noului an
Aruncată în orașul orb și mai sărac decât ea,surd și crud chiar și la rezonanțele unui pian.

Trec pe lângă ea mai reci ca zăpada,flacăra din ochii ei mari se stinge în cutii de chibrituri sperând a fi aprinse
Și nimeni n-o ajută și ea zice că nu e vina lor că e ea mai mică decât o furnică,rătăcită în nisipul minutelor arse
Ar vrea să se întoarcă dar n-a vândut nimic,ei o să fie iar supărați pe ea și alte vânătăi nu mai poate îndura
Nu-i este frică să se îndepărteze când casa ei e spânzurată de coșmarul că nu va mai simți vreodată căldura.

Se lovește până și de cruzimea gradelor,își aprinde câte un chibrit din scrumul viselor mai strălucitoare ca părul ei bălai,
O vede pe singura persoană care a iubit-o vreodată și ninsoarea o acoperă de puf,vântul delicat se mișcă precum un evantai
Nu își mai simte slăbiciunile,nu mai aude mersul ruginit al roboților,acum încă o dată bunica ei o strânge în brațe
Și nu-și poate aminti nimic mai cald pentru care să merite să mori într-un decor mecanizat cusut cu ațe
Chibriturile se sting deodată cu ochii ei plictisiți de cerșetorii mai paralizați decât pietrele
Zâmbind în praful morții,a deschis geamul pictat care îi oprea sufletul să simtă soarele,
Chibriturile aprind o ultimă scânteie în cenușa din ger
Și o luminiță părăsește orizontul ca sunetul unui înger
O auzi șoptind "Când cade o stea,se urcă un suflet la cer"
Dar ea nu moare,ci adoarme în înghețul unui zambet sincer.