Þi-am căutat îndelung privirea, ușor pronunțată,
Printre umbrele voalate ale nopții,
Dar ți-am întâlnit răsuflarea punctată pe alocuri
De o resemnare ce curgea în silabisiri tiptile,
Lipsite de maliție, aerisite.
Am căutat adânc în tine, în mine,
Motivul acestei conștiințe pasiv-agresive
Ce ne macină abilitatea de a crea frumosul
Într-o formă cât mai pură,
Și am simțit boala cum s-a împrăștiat pe suprafața
Pielii mele, în momentul în care,
Am încercat să merg atât de departe în tine/mine...
Am scotocit în fiecare urmă de sentiment,
Și am analizat fiecare reacție de culoare a căderii.
Ai decis că odată ce ai căzut îndeajuns de adânc,
Nu vei mai ajunge niciodată la suprafață.
În ciuda acestui lucru,
Îmi cânți în fiecare seară cântecul
Pe care vreau să îl aud.
Violent, simt cum te zbați să ieși uneori;
Revii într-o adiere rece și luminoasă de dimineață.
Înghit singurătate, singurătate pe care tu o deșiri
Și o preschimbi în bogăție sufletească;
Încerci a-mi implanta speranța,
Dar cei ce nu au speranță, nu pot fi ajutați.
Și aș vrea să pot fructifica tot întunericul,
Toată umilința, toată nedreptatea, dar,
Între timp, am să fructific ambiguitatea
Fiecărui cuvânt disecat.
Te zbați să ieși uneori- și ieși...
Revii într-o adiere rece și luminoasă de dimineață,
Risipindu-ți erupția matinală de neliniște și mister,
Regurgitând singurătatea, căutând speranța,
Avortând demonii unei ființe duale.