mi-e frică să fiu trist să deschid albumul foto
și să mă așez ca la cinema în fotoliu
să-i privesc pe toți cum stau nemișcați
ca niște feline pregătite de atac. pe mulți
nici nu-i mai recunosc pe alții nu i-am mai văzut
deloc în ultimii ani. am o memorie care de regulă
transformă amintirile frumoase în copaci iar
pe cele urâte în țigări proaste (acum înțeleg de ce piața
e plină de traficanți). prefer să locuiesc
într-o pădure decât pe muchia unui pat de spital.
prefer să mănânc fructe rotunde să simt cum
în aer marea iese din matcă. deși e inutil
să dau explicații despre control, mie
chiar îmi place să știu ce se întâmplă cu vidul
libertății mele. nu e un moft care pe acoperișuri
își face cuiburi din brațele-i întinse. pur și simplu
am o vârstă frumoasă și nu am de gând să o așez
prin dulapuri. fotografiile îmi vorbesc despre
felul cum am băgat mâna în sacul cu lucruri.
m-ă întâlnesc cu un pictor care are obiceiul
de a grava ouăle cu chipuri din gospodărie,
mă întâlnesc și cu un poet despre care știam
că e și violonist, mă mișc prin vechiul cinematograf
și dau și peste femeia care își rujează
după fiecare partidă de sex calendarul plin cu sfinți.
da, nu pot fi supărat pe acești oameni care oricum
nu mă părăsesc niciodată, nu pot fi nici trist
că ei stau ca niște insecte într-un album. trec orele
una după alta, cum trec metrourile pline
cu oameni care fac economia să meargă. eu,
într-una din lumile posibile măsor pe întuneric
un copac lângă care visele mor.