bărbați și femei au ieșit în stradă să deșire liniștea
unor oglinzi întemnițate în trupurile lor
în această zi se vor distruge în numele dragostei
râurile peste care ca niște fețe smerite stau podurile
catapetesme învăluite cu mândria și gloanțele orbilor

spre palat oamenii împing cuvinte pucioase
prinse ca niște fluturi pe banere albe
ce înspăimântă până și zeii. eu mă gândesc
că în zilele acestea ca niște simboluri vom păși
în uitarea unui vis frumos. cred că e timpul
și amintirile să le dezbrăcăm în stradă
cu ele să facem amor până la sfârșit

anumite fapte vor spăla curând sângele
care ca o lanternă ne atârnă de inimă
și vântul brutal al tărâmurilor promise va coborî
precum un Don Juan și va zâmbi fericit
cum în sufletul lui de mătase toate vremurile
noastre vor pune capac plăcerilor

mi se spune să mă opresc imediat
peste tabloul străzilor cu balustrade
peste orașul care râvnește după sacrificiu
peste curtea din mahalaua revărsată în univers.
aici așa e peste tot. doar forfota și hărmălaia
cu iz de cafea – încet și trist ca pe niște privighetori –
ne depărtează în spațiu ca pe un poem neuitat