cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?

cum să-ți recit versuri,
când în poemele de azi duhnesc cuvintele toate,
când imaginile arată ca niște boxeuri în ultima rundă,
iar luna a coborât și linge în cartierul tău trotuarul?
cum să-ți recit un poem și să am pretenția să visezi,
când astăzi poezia e ceasul enervant
care te trezește la realitate
și îți injectează cofeina direct în suflet?

cum să îți fac o declarație
când toate deja s-au spus,
când știm că nu mai există originalitate
și nimic nu mai e nou sub soare?
cum să-ți șoptesc niște cuvinte de dragoste pescuite de pe internet,
când în fiecare apartament dimprejur se face asta
cu jaluzelele date la o parte
și lumina aprinsă…
imaginează-ți cât de hilar se vede din stradă!

eu te iubesc ca pe un loc de parcare,
că mulți ar da cu pumnul și s-ar înjunghia pentru asta.
te iubesc ca pe o creștere de salariu
sau un ajutor social,
că pentru asta se îmbrâncește lumea pe stradă.
te iubesc suficient de mult încât să folosesc verbul
„a iubi”,
această abjecție sublimă
în numele căreia s-a omorât atâtea secole cu grație.
te iubesc încât să-ți spun ceea ce spune instalatorul gigi de la patru
prietenei sale mărioara
sau alt locatar care-l încurcă pe kant cu o veveriță zburătoare,
adică „te iubesc”;
ah! și numai eu știu cât detest
să folosesc formula asta de telenovelă,
atât de tăbăcită că nimeni nu-i mai gândește sensul,
atât de folosită că ochii dau brusc în lacrimi numai cât văd
că buzele-i prind forma de paravan.

da, te iubesc.
uite că am declarat într-un poem asta,
trădându-mi principiile estetice
toate!