De câte ori te caut cu ochii nevăzătorului
te găsesc fierbinte sub pleduri
ca un pește prins,
alunecos în minciog,
care se frământă un timp
și așteaptă mărinimos.

Nu știu nimic mai frumos
decât trupul întins cu umeri de zăpadă
pe care-i sărută albia somnului
și pleoapele cad peste anotimpuri de mângâiere.

Te văd pur și simplu o pasăre-n cuib
înnoptând sub acoperișul frunzelor vibrate de vânt,
cum cuprinzi în brațe aerul cald,
lași genunchii moi
în semn că nu vei fugi
în noaptea ce intră pe fereastră.

Mă întreb cât de visător pot să fiu,
când să mai vin
și ce să păstrez
din plăcerea dulce și mută
cu vocalele fluide pe buze.

Dar cum să-ți mărturisesc?
Îți voi lăsa cântecul minunii întâmplate
să-l trăiești mai departe
și eu cânt.