Văd Fiara stând pe malul unui râu
Cu ochi plini de durere și furie,
Și nu mai poate să se țină-n frâu,
Respiră greu de parcă e în agonie.

Pământul moale trece printre gheare
Și vântu-i suflă-n față nemilos,
Singurătatea-i rupe inima și doare,
Privește sus la cer și cade jos.

Și frige rana și mușchii o frământă,
Iar tot ce-a fost îi stă acum în față.
Simțind sfârșitul spre viața se avântă
Și-n neputință sufletu-i îngheață.

Respiră-ncet, din ce în ce mai rece,
În jur nimic nu mai aude,
Tot ce a fost, a fost, e gata ca să plece,
Privirea-n întuneric se ascunde.