agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-01 | | Înscris în bibliotecă de Gabriel Tudorie
O clipă numai, dacă s-ar putea
Cu mâini de forceps care pruncu-l naște În palmă, ferm, să prind gândirea mea – Ca prinsă-n țest zvâcnirea unei broaște, O clipă, numai, dacă-n cer privind Văd norii fermi – măcar de se destramă – În ochiul minții, copleșit de jind, Râvnesc să prind cugetătoarea flamă ! Un Michelangelo dac-aș fi, și-atunci Tot n-aș putea în pumnul meu încape Ameoba cugetării prinsă-n stânci Meduza prinsă-n dantelări de ape ! Dar eu, acesta, micul bard hazliu, Eu, bulevardierul Tudor George, – Ahoe – chiuitul prea târziu Al unei triste și vetuste orge ! Dar eu, acest romantic hătrănit – Relicvă sumbră într-un veac atomic – Cum aș putea pe Ghiță Mărgărit Să-l cânt, decât în tonul jalnic-comic ?! Nici unei muze ajutor nu-i cer, Căci muzele-s vedenii de-ale noastre, Iar Ghiță – cuviosul cavaler – E staroste-al singaporenei castre ! Or, care ochi de Argus sau de zeu Cu geana mai vulcanic flăcărată, L-a cunoscut mai viu cât îl știu eu Și l-a-ndrăgit mai pătimaș vreodată ? Rămâie-așa de simplu, de firesc – Contur neclar ca scrijelat pe-o cretă – Cum în pupila mea mi-l amintesc – Efigie-ntr-o antică monetă. Târziu de tot, vreun meșter numismat De-o pipăi pupila mea cu mâna Te-o regăsi, așa cum te-am păstrat – Prietenul meu drag din totdeauna ! Rugini vor trece și cocleli, oxizi, Ce viața noastră, timpul, îl devoră – Te voi păstra în ochii suferinzi Nealterat, frumos ca-n prima oră ! Pe lumea asta, o, de-aș fi atât, Nimicnic preț, și toată viața-mi fie-i Medalionu-mbrățișat la gât, Bănuțul sterp, podoaba prieteniei ! Căci nu cunosc alt ban și nici alt preț – Pe lumea asta-n care regi sunt banii - Doar lacrima distinsei frumuseți Și soarele ce-l poartă-n ochi golanii ! Să fie soare, soare mult, ciclop De aur, de căldură, de lumină ! Eu în haznaua cerului mi-ngrop Bănuțul sterp și rânceda rugină ! Curând se face noapte ! Facă-se ! Totală renunțare să se facă ! S-o stinge-atunci cu mine tot ce e Și amintirea ta sub promoroacă ! Am ars puțin, măcar cât un chibrit – Deși puteam să fiu un cer în flăcări – Dar l-am cântat pe Ghiță Mărgărit, Făr’ să-mi ordone el, ca marii macări ! Căci tot pe lumea asta ce-am făcut, Dac-ar fi fost și brambura, prin stele, Nu m-am purtat în frâu, nici abătut, Decât la voia nebuniei mele ! Să-ți fie voia liberă ! Să fii Cântat de-o strună liberă ca vântul Și imnu-nflăcăratei bucurii Coral să-l cânte stelele de-a rândul ! O, te-aș cânta așa, de-ar fi să pot – Căci nu-mi doresc o daurită liră ! – Cum arborii cu alungitul ciot Pe lira lunii brațele-și deșiră ! Dar e ceva ce mi te-a-ngemănat Cu norii palizi și cu nimbul lunii ! E, poate, ochiul tău străfulgerat Privind printre alcooluri, ca nebunii... E, poate, buza ta ce-mi aminti Zambila mortuară, poate crinul Cu miere grea prelinsă prin gingii Pe unde-a șiroit cândva veninul ?! E poate-un Quasimodo ce-l văzum Săltat în cupă, prăbușit în cupă, Când clopotele tălăngănau duium Deasupra noastră, bolțile să rupă !... E, poate, ceasul liniștii de-atunci Când dalb erai și pur la strai, ca mortul, Cu crinul mâinii fin crispat, s-arunci De sus, din treapta ta, lui Haron ortul ... Mai stăruie, mai stăruie, etern Clorotica prezență peste ere, Prin ningerile dese ce s-aștern Te-nchiegi mai dens și stărui cu putere ! Prea mare voce-n pieptul tău de melc În crusta cea de trup, ne-ncăpătoare, Prea patos mult în nemilosul cerc Și-n fragedul cuptor – cumplit, dogoare ! Prea strașnic vânt olaltă zălogit În foalele de rumenă hârtie, Prea multe-albine stupul ceruit Să nu-l sufoce sau să nu-l sfâșie ! Nu-i boală, deci, tuberculoza, nu-i ! ci-i foc mărturisit și-aprinsă pară, Ce nu se-aprinde-n pieptul nimănui Cât n-are-atâta foc, să dea pe-afară ! Fii memorat, slăvite bard, John Keats, Cu torțe-n piept, incinerat Jan Huss, Voi, toți, ce-ați ars pe rug, slăviți să fiți Cu Ghița Mărgărit cel mai presus ! Cine-ar putea vorbi despre atleți, Ce prăbușiți îi văd sub prima rază, Când flacăra firavei tale vieți Ca un opaiț încă luminează ?! Stă scris acestor fragede făpturi Să-ngemăneze dragostea și ura, Cu zâmbete crispate pe figuri Privind sarcastic viața și natura ! Stă scris ca o sămânță rost să dea Și bradul rădăcini s-agațe-n stâncă, Ci sufletele mari, așijderea, Se prind de viață cu putere, încă ! Așa a fost și bardul Mărgărit – Pădure-n flăcări, torță de rășină – Cenușa, ca un zbor l-a troienit, Dar în străfund, tot jar e și-i lumină ! Ca șerpii trași înspre bârlogul lor, Cuvintele se trag și pielea-și schimbă, Dar l-am văzut în slăvi șerpuitor Cu șerpi de foc și-nflăcărată limbă ! Eu am văzut supremul lui lasou Pletind copacul cerului prin bolte Și scrâșnete astrale dând ecou Sub șerpii-nflăcăratelor revolte ... Eu am văzut cum cerul, clătinat, Ca un copac se prăbușea-n furtună, Cuvântul lui, prin vămi cătându-și vad, Se prăbușea cu boltele-mpreună ! Și nu-i păsa de zei în nici un fel, Cu orice liftă măsurându-și flama – S-o fi teșit, de-atâta foc și zel, S-o fi topit ca lumânarea lama ! Pumnal dac-ar fi fost, or spadă grea – O spadă de Toledo, princiară – Și pân’la urmă încă se topea De-atâtea bătălii și-atâta pară ! Dar biata limbă-a unui cavaler ? – Chiar Ghiță Mărgărit fiind cavalerul ! – Măcar că mulți trimise-n iad și-n cer, Până la urmă, s-a teșit ca fierul ! O limbă de-ar fi fost, de clopot, chiar, Încă și-atunci, zbătând atâta vreme, S-ar fi topit, dar glasul princiar Al lui – deprins cu ode și blesteme ?! Un clopot surd, dogit, răsună-acum Ca un potir ce stăruie-n ecouri Și farmecul străvechiului parfum Noi îl vedem și-l auzim prin nouri... Plutește-n cer, iubite Cavaler ! plămânii tăi îi văd arzând pe-o criptă Iar limba ta, ca fulgerul, prin cer O văd răzbătătoare și înfiptă !... Acestea de la tine au rămas Și altor generații ce-or să vie: O torță și o spadă fără glas Ce-așteaptă sub cenușă să învie ! Nu-i stinsă torța ! Torța nu s-a stins ! N-o să se stingă torța niciodată ! Iar spada ta, – săltată de vreun ins – O să despice vremea ce s-arată ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate