viața asta nu e corectă
și doar tu o știi cel mai bine...

de aia ochii tăi
înverzesc în fiecare primăvară iarba
și eu încă mă topesc la fel ca zahărul
în cafeaua ce-o împărțeam dimineața
când palma ta mângâie încă în neștire
lacrima de pe obrazul meu
cu toată lumina zilei adunată în privire
și îmi șoptești ca o adiere „măi omule, mă”

de aia părul tău
în care noaptea îmi încâlceam visele
mai flutură și acum ca un adio
și tot adună în fiecare spic soarele verii
doar ca eu să nu uit aroma pâinii
când îmi ascund fața în el
să nu mai simt răceala pernei

de aia amintirea ta
îngălbenește în fiecare toamnă frunza
în buturuga tufanului copilăriei
sub care jurământul iubirii încă ne-așteaptă
martor având întreg cerul cu stele
ce mă privea din ochii tăi timid
când ne-am unit dorul în primul sărut

de aia aripa ta
își scutură în fiecare iarnă fulgii
ca gândul meu să aibă cu ce să zboare
până acolo sus colind ce-adună
toată căldura și albul din suflet
și-atâtea câte mi-au rămas nedăruite
când fără să m-anunți tu ai plecat


de aia viața asta nu e corectă
și eu mă simt atât de singur...