avea glasul timid
când nu mai avea mult și ațipea
rezemată în tâmpla patului
cu toți ochii acoperiți de culoare
interacționa în conștiința de la început până la început
cu trupul sumar îmbrăcat în cuvânt
ca un giulgiu înnebunitor de alb
din buze scapă strigăt

devenea de la sine înțeles
că toată realitatea ei obiectivă intra în conflict deschis cu drumul
pentru cucerirea continuă a aceleași realități

însă
prin golul arborilor creștea iarna ca o înfiorare
de frunze fără rădăcini să cultive chinul
trotuarului nedospit de tălpi

am urechile pline de Joplin
când adulmec printre rânduri ca un dulău de vânătoare
tiparul destinațiilor mele unde toate înțelesurile sunt doar spre înainte
au ridicat picioare clădirilor spoite de o parte și de alta
cu un infinit orizontal
ne adăpostesc frântură
cine știe
poate am să uit de mine
în mine
ca un croncănit se scurg glasurile devoratorilor de ziuă
acești aplecați
în taina culesului de vremuri
risipite-n ceștile cafenelelor de duzină
care își mârâie clienții la tot pasul

străzile
și-au murdărit orizonturile în trupuri
până a putrezit orașul în lumina cu nemiluita
de la atâția iubitori de ochi
și pleoape nedeschise

se prea poate ca atunci când voi fi învățat să pretind înțelegere
oferta să se fi epuizat de mult
însă
adevărul nu aparține nimănui deocamdată
nici oamenilor
sau florilor
este doar o constantă de sine stătătoare
așteptând supusă
să fie reinventată