Mă îndepărtez
desfrunzit de gânduri
cu urechea surdă la cântecul inimii
unde locuiesc păsările
cu ciripitul plin de întrebări.

Ochii adorm obosiți
și mâinile
caută (cu disperare) întregul.

Sunt speriat de ghearele lumii,
îmi ascund carnea sub pielea copacilor,
îmi este cu neputință să înțeleg ce vor
și fug.

N-am nici sânge destul de albastru,
să-și aducă aminte că sunt
vița unui neam
căzut din cer însoțit de îngeri.

Am numai lacrima unui cuvânt
la care privesc uimit
cum picură-n poeme.