O nouă zi prin care mă voi târâ mahmur
O umbră fără vlagă, un suflet abiotic
Mișcându-se alene pe drumul asimptotic
Ce mă separă veșnic de oamenii din jur.

O nouă zi de teatru, aceeași cabotini
Trăind în fața mea mici piese ambulante
Cuvinte-nșelătoare și gesturi discordante
De care fiecare sunt mândri și sunt plini.

Același îmbâcsit, impersonal oraș
În care cred cu toți că au unde se duce
Aceeași realitate zilnic se reproduce
Și mă cuprinde iar într-un imens făraș.

Mahmur si amorțit, deși fără beție
Peren și inutil încerc să mă strecor
Discret ca un afon închis în miez de cor
Îngân cu vocea moartă o partitură vie.