Continuu bat la poarta primăverii
Vreau să dechidă firii ușa largă
Pe tină neaua stă ca pe o targă
Mustind de flori sub patima poverii.

Și termometru-n sus a prins să meargă
Aprind o lumânare de reverii
Pe-altarul călduros al învierii
Și albul prin văzduh nu mai aleargă.

Odaia mi se face tot mai mică
Și focul tot mai leneș pâlpâind
Zenitul către soare mă ridică.

Iar luna, în cuvinte de argint
În gândul meu un fir de jind despică:
Natura-i vie, omul re-ntregind.