Erkatov trecea pe strada asta,
cea facută din pietre și picioare,
cea care se scurge prin noroi până la pod, pe sub pod,
înaintează printr-un
noroi la fel cu cel dinainte;
noroiul e bun, zicea cineva,
cimentează suflete,
le leagă împreună cumva, le hrănește și le așează
sub picioarele trecătorilor
și frământate destul ajung iar aici,
un aluat subțire, cu o consistență de cacao cu lapte,
gata să fie turnat într-un tipar pentru aripi.
Sufletul maro al lui Erkatov trecea pe aici,
uite o tăbliță, locuise la casa aceea,
iubise la casa cealaltă și nu mai făcuse altceva decât să scrie scrisori,
le punea într-un plic aici, dinainte,
în strada făcută din pietre și picioare de îndrăgostiți
– parcul nostru deține o colecție asemănătoare, – apoi în noroi,
iar de aici, de unde locuiesc,
nu reușeam să urmăresc continuarea,
ferestrele mele dau în trotuar, în suflete maro.