Erkatov II

Pe Erkatov nu poți să-l buzunărești.
E cunoscut ca un visător, peste capul lui se scurge tot cerul,
așa, ca și cum ar fi un rost în asta,
să treacă tot timpul, câte un nor prin dreptul unei sprâncene, a unei urechi
până când, dacă îl vei judeca obiectiv
vei descoperi tot acest N-S, E-V albastru,
toate aceste coordonate geografice
ca un lichid stătut, aproape fără miros,
cu puțină culoare de asfalt,
Erkatov se scaldă în cer cu tot cerul deodată,
își ia apoi șapca de piele
cu norii de ploaie, cu cei de vreme bună,
și în mintea lui,
în gândurile lui, nu e bine să ajungi; cartierul lui,
prietenii lui,
țigările pe care le fumează cu vecinii,
cu necunoscuții, toate acestea
sunt cu titlu de copyright
pentru că Erkatov e imprevizibil și vei crede că ezită,
dar el își trăiește cartierul, își miroase strada
cu nasul lui ascuțit; o cunoaște cu fiecare scrijelitură nouă,
așa cum își cunoaște propria șapcă de piele
cu care vine de la servici:
-Erkatov, iar te-au căutat ăia,
de adună cărți, vezi să lași bilet, că umblă de pomană!
Dar Erkatov nu scria niciodată vreun bilet, la el hârtia
se numea ambalaj de la globuri
și de la gumă de mestecat, prin buzunare
Erkatov ține câte un abțibild alte nimicuri;
buzunarele lui sunt făcute să poarte fleacuri dintr-un cartier în altul,
ca și cum ar avea un motiv pentru asta.
De fapt, buzunarele au apărut
ca să astupe niște găuri făcute de molii și doar întâmplarea face ca
buzunarele să se nimerească în dreptul umărului stâng, toate trei.