... oricum patria mea e frumoasă,
curată ca pantofiorii cei noi, cei albi
ai miresei proaspete de mărgăritar.
E calmă, e docilă ca rufele uitate la uscat
de soldatul abia scăpat în permisie,
răbdătoare e patria mea ca o cloșcă,
alcătuită din atâtea lucruri alăturate,
încât scaunul și cearta vrăbiilor au aceiași ochi,
aceleași mâini are marea și târgul,
picioare la fel scurmă pământul ei,
picioare ultramarine cu biciclete zmeu.
Copiii ei bat mingea pe caldarâm
în toate orele dup-amiezei.
Oamenii ei se-nchină totuși,
chiar dacă nu bate clopotul bisericii,
aici încă se mai dă câte-o mână de ajutor
și-mi iubesc patria pentru că aceeași limbă
vorbim, în rest e ca oricare alta.