când iarna își trece arcușul lichefiat peste conturul de vioară albă
topind într-o tăcere transparentă urma strigătului ei
nicio umbră nu mai stinge lumina din zâmbetul zilei ce crește
nicio aripă de om nu mai stă ghemuită
niciun vis nu-și mai ține mugurul ascuns în pământ
e un acord ce înnoadă în miezul substanței tot ce-i viu
înmulțind în întinderea ei infinită și indivizibilă
șoaptele aceluiași început
atunci imi trec degetele peste rotunjimea clipei
simt cum înăuntru se deschide un ochi
prin el albul se scurge albul țâșnește
în cerul din mine răsare un șuvoi de culori