Nu mai există momentul de pudoare
Care să lege ziua, noaptea,
Și pe mine, de mine însămi.
Toată tăcerea de care am fugit,
Și datorită căreia am zgâriat
Însuși aerul respirat
În timpul unor plânsete silențioase,
Îmi apasă acut pe meninge.
Nu îmi mai găsesc cuvântul,
Care să sugereze printr-o expresie
Cât mai curată, beatitudinea.
Dacă ar încăpea tot întunericul de afară
În mine,
Și s-ar forma un abis strâmt,
Tapetat pe exterior
De celulele în stadiul de agonie,
Iar în interior ar fremăta mugurii de lumină,
Aș putea simți un dor profund
De ziuă îmbibată în organic.
Îmi curg pe retină tiptil,
Fascicule de resemnări timpurii.
Îmi încleștez maxilarul,
Îmi fixez privirea,
Arunc prima piatră cinică-
Mă pregătesc de luptă.
Vreau să îmi plouă,
Să purific și să hrănesc
Această uscăciune acerbă
Ce îmi face pielea să pară o hartă
Însemnată pe alocuri
De momentele nefaste ale indiferenței
Față de sine.
Nu mai există momentul crepuscular
Al răsăritului,
În grădina plină de culori oarbe,
Ce adineauri multiplicau undeva adânc,
Sentimentul speranței.
Arunc și cea de-a doua piatră cinică;
Tot nu îmi plouă în grădina de culori oarbe,
Tot nu mai întâlnesc momentul de pudoare
Care să lege ziua, noaptea,
Și pe mine, de mine însămi,
Iar toată tăcerea de care am fugit,
Încă îmi apasă acut pe meninge...