într-atât era de departe încât cuvintele nu încăpeau
pe sub ușă, mergea cu capul plecat
întreba în stânga și în dreapta
explica ce și cum, primea doar răspunsuri
un deget ridicat spre în sus
privea cu dispreț peste toate zilele începutului
de mileniu, nu-i nimic.
și căuta mai departe
mai departe de el, mai departe de ușa întredeschisă
pășea, mai întâi cu unul apoi cu amândoi
și la urmă cu totul
cu toată ființa și conștiința venind mai spre urmă
neuronii se băteau cap în cap, pupilele se dilatau
ca într-un luciu de apă, buzele frământau întunericul, nările
adulmecau norii căzuți la pământ, călca peste ei fără milă
lupii urlau în mănuși îmblănite
luna scotea limba ca proasta, liliecii scormoneau în nisip
busola arăta miezul nopții
zânele îmbrăcau halatele albe,
berbecii se izbeau cu capul în stâncă
pe aici, pe aici
și stăruiau laolaltă cu pietrele
căzute clandestin în dizgrație deși, doar ele știau

acolo, în buzunarul de la piept nimicul primea lovituta
de grație, continua să trăiască, bătea cu pumnii
în poartă și pleoapele scârțâiau
între maluri adânci, mai adânci decât toate fântânile fără nume
doar unul era deajuns
și acela era ca un vis ipocrit dezgolit de toate culorile

știa un drum rătăcit, închis prin afară și deschis prin-năuntru
ca o ghicitoare spusă de oameni pitici
mergea spre apus și apusul se înnegrea pe la colțuri
călca în picioare nisip și ocean și pământ ruginit
și toate deodată cu gândul
și gândul căuta o femeie cu părul cărunt mai cărunt decât toate zilele fără număr
doar ea și pasărea cerb
purtau visul pe aripi
și el clocotea în oglindă

zbura ca o zi într-o clipă din poveștile cu bunici
zbura peste toți munții de sticlă și stânci cocoțate în nori
peste pieptene și oglinzi aruncate în foc
doar atunci, atunci afla disperarea
plângându-i pe umeri

era dimineață și ochii, vulcani adormiți
priveau coapsele nude și sânii scăldându-se între cearșafuri

un fleac, fusese un vis.