Mi-e cât se poate de clar,
Nu pricep poezia modernă
Și rufele râd la soare
Și copiii cer mâncare.

Dincolo, pe tejghea, în cafea
Chipul meu negru nu-mi mai zâmbește
Obosit de albul cotidian,
Nimic nu-mi mai zâmbește –
Poate doar sufletul, ce mi-a rămas verde –
ca pădurea spre care îmi caut creanga
atârnării
minții în frânghii...

Cu cerul spart în ochi
Invoc ploi pe pomeți
Și dincolo, pe-o tejghea, în cuante
Curcubeul se joacă de-a mine, o vreme.