de ce doamne m-ai făcut,
ca să trăiesc atât de mult,
de ce de moarte mă feresc,
când moartea însăși mi-o doresc.

de ce să trag păcatul tău,
să chinui singur numai eu,
de ce pe alți-ai fericit,
iar eu sunt veșnic hăituit.

de ce dai lumii dreptul tău,
când zici că-i unul dumnezeu,
de ce dai ghiare,colți,noroc,
când țelul lor e doar un troc.

de ce când plânge mama mea,
nu pot să plâng și eu cu ea,
de ce ea geme noaptea-n vis,
că sunt flămând și sunt Închis.

ce-aș vrea să fiu acum clădit,
din drug de fier aș fi dorit,
și înroșit în foc de iad,
și-apoi răcit în sânge cald.

să fiu mefisto numai eu,
mefisto da,nu dumnezeu,
și-atuncea domnii,jur pe iad,
că vor domni pe catafalc.

și-n iadul ăsta omenesc,
să nărui cerul cel ceresc,
să vadă omul cel cinstit,
că vis e visul năruit.

și-atunci în iadul diavolesc,
nu voi putea să mai greșesc,
ascultă doamne ce îți spun,
dar nici pe cine să răzbun.

mă iartă doamne cu căință,
dreptate vreau,nu pocăință,
mă răzvrătesc,măcar că doare,
nu milă vreau,cî răzbunare.

acum sunt obosit,mă lasă,
oare mai plânge mama acasă,
și lanțurile-s grele tare,
cum mai miroase oare-o floare.