ia-ți, Ainafety, viața pe umeri
ca și cum ar fi de cașmir
și poart-o prin anotimpul nimănui
când tăcerea se uită la ceas
cu ochi de culoarea nimicului

când Dumnezeu stă la marginea timpului
și nu mai răspunde
iar în tine sapă un gând ascuțit
că ai putea să ghicești clipa surpării
pe linia întreruptă din palmă

ori în cafeaua cu gustul păcatului
apoi dai naibii tot pentru că luna trece la fel de despuiată
și-n biblioteca nebuniilor tale
și-n bordelul în care se vând noapte de noapte
țigănci obeze cu ciorapi fini

ca mai apoi să doară lumina dimineții
da, Ainafety, lumina doare…
când Dumnezeu te mângâie pe frunte
și-ți răspunde blând
măăă, fatăăă…!