Mă cuprinde-n brațe noaptea
Lumilor de mult apuse
Și mă trece poarta-a șaptea,
A cuvintelor nespuse.
Ce de aur! Ce lumină
Se-nfășoară-n zori pe trupuri
De copile fără vină
Ce tresaltă lin din sfârcuri!
Dezvelite pân' la șolduri
În izvoare se desfată.
Atingându-le-n fiorduri
Apa însăși se îmbată.
Râsul lor, cristal de mină,
Amuțește păsăretul.
Cade grația divină,
Râde Dumnezeu, șiretul.
La atâtea zâne bune
Numai eu, bătrân și... lefter.
Orice om la fel ar spune:
Prea mult aur, niciun meșter.