Trăgea noaptea cu o cange la mal,
pleca cu ea în buzunar,
își punea soarele sub cap
și din umbră
privea uimit conturul vidului.

Simțea cum transpiră cerul,
tăcerea nepereche sângera,
se măcinau pietre sub unghii
iar printre degete, scântei
prevesteau puterea luminii
cum topește nisipul pe umeri.

Chemarea, care da în vise,
spunea prin semne
cum s-o atingi,
mai adevărat decât risipa,
mai presus decât iubirea
trăiește interior o pasăre străină
ce-și exersează cântul
în apa unor poeme.

Mâinile se eliberează de chin;
trăiesc în cuvinte libere,
se despovărarează de iluzii
și uimit privesc aerul
pe conturul vidului.