în ziua aceea din an singura
când îți puneai în sertar asfaltul din vorbe
și-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea
în care păsările au aripile albastre

cuvintele își luau zborul
chiar de pe degetele cu care tastai grăbit
lăsându-mi inima goală de cântec
colivie cu doliu pe ziduri și iertări la intrare
așteptând reîntoarcerea îngerilor
plecați să lumineze alte chipuri
înc-o trădare fostele actuale
mama colega de bancă din generală
prostituata cu aere de dansatoare exotică

după aia
minciuna era de filigran roșu-sângeriu
ca unghiile prostituatei
așa se poartă în țările lui soare-răsare
până și ea știa că esemesul primit
era doar podeaua iubirii
lustruită cu ceara unei dureri
din care lumânarea nu se mai topea odată

iar eu scriam versuri
de ce naiba
când tu n-ai citit niciodată
ceva de la dezghețul stelei
doar îi legai gleznele a victimă
ce plătește și păcatele ucigașului
nu-mi erai decât criticul literar al iubirii
condamnată din start
ca o poezie pe hermeneia
singura poezie pe care ai citit-o vreodată
sunt eu

e ziua iar în care
deși am brațele încărcate cu flori
sunt doar o coroană veștedă pe un mormânt vechi
de pe panglică vântul a șters cu lacrimi
ultimul omagiu

cel mai frumos poem de dragoste
ai fi fost tu
de te-aș fi putut scrie