Doarmeai, pe un pat de frunze, toamna parcă te învelea,
Copacii, doar siluete, prin alură, pădurea te ocrotea.
Tu, zâmbeai cu zboruri calde, erau aripi de cocori,
Șoldul tău dormea obraznic, era alb și rupt din nori.

Chipul tău, pe mâna mea, mă încălzea, era o stea,
Ochii tăi, îmi spuneau multe, erau negri, peruzea.
Trupul, era dor de iarbă, de plăceri și de dorințe,
Despre primăvara noastră, florile crescute-n ființe.

Pat din frunze, pentru muze, învelite în iubire,
Fruntea ta era senină, mă izbește în privire.
Sprâncenele două arcuri, trag în mine, ochii vii,
Urechia-ți flămândă, cântă toamna în simfonii.

Nasul tău, micuț și cald simte griul din esențe,
Dar tu, tot miroși a crin, cu miresmele lui bete.
Mă adoarme precum vinul, de la masa cea de taină,
Și mă pierd prin patul tău și mă pierd, prin cruda toamnă.

Pat de frunze este amorul ce se naște între noi,
Despărții de rugină, stau acum prin toamnă goi.
Sa pierdut uimirea toată, undeva în depărtare,
Pudică ea s-a retras, dând semne de oboseală.

Au rămas înlânțuite, undeva în urma ei,
Două amintiri de fată și-o pereche de cercei.
Dăruiți ca acceptare, cu acordul albe-i muze,
Ce făr' de rușine, se iubea pe un pat de frunze.