Privesc spre cer,
sub clar de lună, în noaptea târzie...
să contemplu adânca întindere azurie!
Îmi deschid inima, ascult
cum privighetoarea cântă
pe bolta senină.
Cântul ei, mă îmbie
ca o muzică divină!

În triumful primăverii,
toată făptura viază.
O altă muzică ascunsă...
în feeria tăcerii
ca un șuvoi năvalnic,
un alt cânt sublim, vibrează.

Ascultă.... auzi?
E vântul îmirezmat,
e pecetea iubirii
ce se revarsă neîncetat
ca o lumină de undă sonoră
interpretată de întreaga natură !!...

O captezi?...
Vine din univers
pe un ton ridicat,
ca o sublimă sinfonie
din magia unui poem,
cu aroma-i din veșnicie,
acoperind nemărginita câmpie
de o tainică veselie.

E dragostea convertită
din toate cât o picătură:
din auriul razelor de lună,
din transparența norilor furtunii,
din foșnetul liniștitor al pădurii,
din freamătul de păsări în zborul lor măiastru
din armonioasa cântare a apelor de albastru
din frumusețea și măreția șoimilor călători
din mireazma lăcrămioarelor și a trandafirilor,
ce reflectă sclipiri diamantine
pentru surâsul unei deșteptări senine!

Din pajiștele ce se întind
ca un covor înfloritor!
Din munții ce, înălțându-se spre cer,
își îmbracă găteala nupțială!
Din ospitalitatea întregii firi, universală!

Din crinii ce răsar din miezul humii,
din primăvara lumii,
cu fecioare, tineri, copii
ce sorb adânc în cupe de nectar,
din neînțeleasă taină
cea prea-plină de Har !
ce și ei... ca niște gingașe albine
călătoare la stupul mare al vieții,
prin tainica închinare,
așteaptă bucuria unor zile senine,
așteaptă frumusețea Zorilor Dimineții.